Spune Cuvântul şi făgăduinţa lui Dumnezeu aşa: „Cheamă-mă în ziua necazului şi Eu te voi izbăvi, iar tu mă vei proslăvi”. Această făgăduinţă vorbeşte despre două mari lucrări: lucrarea de izbăvire a lui Dumnezeu pentru cei care Îl cheamă în ziua necazului, dar şi datoria de recunoştinţă şi de mulţumire a celor care au fost izbăviţi, după ce Dumnezeu i-a izbăvit.
Să nu uităm niciodată un adevăr: mănăstirile noastre nu sunt pentru noi numai obiective turistice ca pentru străini. Străinul poate să vină şi să se uite cu ochi de cercetător la „albastrul de Voroneţ”, poate să se uite la frumuseţea mănăstirii Putna sau la arhitectura deosebită a mănăstirii de la Curtea de Argeş; dar noi privim la aceste lucruri, la aceste zidiri sfinte, cu inima tremurând de iubire, cu ochii plini de lacrimi, pentru că ele ne vorbesc despre credinţa părinţilor noştri şi, mai departe, despre izbăvirile minunate pe care Dumnezeu le-a dat acestui popor pentru că a avut părinţi credincioşi, îndrumători credincioşi, copii credincioşi, urmaşi credincioşi. Mântuitorul a spus odată: „Dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor striga”. Să nu uităm acest adevăr.
Ştefan cel Mare a tăcut. El, care, înaintea oricărei lupte, petrecea ceasuri întregi din noapte în rugăciune către Dumnezeu, singurul lui izbăvitor şi singurul lui ajutor când din toate părţile năvăleau tot felul de hoarde străine şi nimicitoare, să nimicească şi pământul, nu numai ceea ce era pe el, el a ştiut că singurul ajutor şi izbăvitor al lui şi al poporului său e Dumnezeu. El a văzut dreptatea părinţilor noştri care-şi apărau fiinţa şi nevoile, şi durerea, şi sărăcia, dar şi cinstea şi credinţa, şi fiinţa neamului lor, şi nădejdea în Dumnezeu. Şi ei au fost ajutaţi şi binecuvântaţi întotdeauna. De aceea ei au lăsat în urma lor dovada recunoştinţei faţă de Dumnezeu în zidurile care ne predică nouă şi astăzi. Ei s-au dus. Ei tac de secole la Putna, la Cozia, la Tismana, la Curtea de Argeş. Dar pietrele ne grăiesc şi ne vor grăi totdeauna nu numai despre credinţa lor, ci şi despre datoria noastră, ca urmaşi ai lor, să nu-L uităm pe Dumnezeu. Să ne întoarcem mereu inima şi gândurile cu credinţă şi cu ascultare spre El, pentru că numai de la El ne vine ajutorul şi numai de la El ne-a venit şi în trecut. Şi să ştiţi – şi să ştie urmaşii şi urmaşii urmaşilor noştri – că şi în viitor, tot ajutorul de care vom avea nevoie nu de la oameni, nici de la aliaţi şi de la prietenii de vorbă şi de laudă ne va veni, ci numai de la Dumnezeul nostru, de la Acela care i-a salvat, până astăzi, pe înaintaşii noştri şi istoria poporului nostru. Să nu ne lepădăm de El. Să ne alipim mereu de Dumnezeu, că El este singurul nostru izbăvitor nu numai ca neam, nu numai ca generaţie, nu numai ca familie, nu numai ca individ, ci în toate aceste privinţe şi în toate aceste dimensiuni, pe toată întinderea istoriei noastre ca popor şi pe toată întinderea vieţii noastre ca indivizi.
Noi trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu nu numai pentru că ne-a păstrat Biblia, Cuvântul Său cel Sfânt, ci pentru că ne-a arătat şi exemplele de trăire a credinţei în Dumnezeu şi de statornicie în această ascultare de El ale înaintaşilor noştri sfinţi. Nu putem fi îndeajuns în stare niciodată să-I mulţumim lui Dumnezeu că noi am avut astfel de înaintaşi în istoria noastră şi că am avut în credinţa noastră astfel de pilde măreţe şi minunate, faţă de care nu suntem niciodată îndeajuns de recunoscători, cât ar trebui.
Şi dacă am vorbit – şi s-a mai amintit aici – despre un nume al unui profet, al profetului celui mai mare al poporului nostru, prin care Dumnezeu a făcut minunea aceasta la care participăm şi noi acum, dacă s-a vorbit despre Părintele Iosif Trifa ca despre un profet a lui Dumnezeu, nu s-a exagerat cu nimic acest adevăr. Pentru că el este şi va rămâne pentru totdeauna un mare om al lui Dumnezeu în mijlocul credinţei, al poporului şi al Bisericii noastre. Fiindcă iată, noi, cei care suntem aici, şi miile de mii de fraţi care mai sunt pe tot cuprinsul ţării acesteia şi care vor fi încă tot mai multe mii, până la marginile pământului, sunt o dovadă că omul acesta a fost un profet al lui Dumnezeu; şi [că] tot ce s-a făcut este nemuritor, fiindcă tot ce este din Dumnezeu este nemuritor. Ce este din oameni este muritor, dar ce este din Dumnezeu nu va pieri niciodată. El s-a dus. Sunt acum atâţia ani de când el a plecat. Sunt aproape cincizeci de ani de când acest om al lui Dumnezeu a trecut în veşnicie şi lucrarea făcută de Dumnezeu prin el este o lucrare mereu tânără. Optzeci la sută dintre participanţii la bucuriile acestea sunt tineri. Şi, în mijlocul acestor tineri, Dumnezeu are atâtea elemente de mare valoare, din care vor ieşi scriitori, artişti, oameni binecuvântaţi, care-i vor îndruma frumos şi binecuvântat pe cei care vor asculta Cuvântul lui Dumnezeu şi vor vrea să trăiască o viaţă vrednică de înaintaşii noştri şi de istoria minunată a Cuvântului lui Dumnezeu, a Bisericii lui Dumnezeu şi a poporului nostru evlavios şi credincios.
va urma
Din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Petrileni – duminică, 9 septembrie 1984
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 3 (50 de vorbiri frăţeşti de la adunările Oastei Domnului).
