În ziua de Sfântul Ilie, Oastea Domnului din Bucureşti, în secţii unite, cheamă la o adunare frăţească pe ostaşii Domnului din împrejurimi – înţelegem, din jud. Ilfov şi din cele vecine. Vrem să ne cunoaştem în Domnul. Va fi o zi de concentrare duhovnicească. Am ales ziua Sfântului Ilie, pentru a arăta cum înţelegem noi, ostaşii, să prăznuim pe aleşii Domnului din veac.
Dimineaţa, fraţii iau parte la slujba Sfintei Liturghii, la bisericile «Sfânta Treime» din Ghencea (pr. Vasile Ouatu) şi «Kalinderul» str. Doamnei (pr. Arhim. Iuliu Scriban). La Ghencea (Calea 13 Septembrie Nr. 211) va avea loc şi solemnitatea legământului celor pregătiţi pentru ostăşia Domnului.
După-amiază, la ora trei, va avea loc adunarea, sub conducerea pr. Iuliu Scriban, în sala căminului cultural – Cărămidarii de Jos, str. Piscului, nr. 5, prin Calea Văcăreşti.
Fraţii să grijească de partea Martei. Şi cu toţii împreună, de partea Mariei. Fraţii de departe, dacă pot veni, sunt aşteptaţi cu dragoste. Cei din preajma Bucureştilor şi judeţului, sunt obligaţi a veni“.
Pr. V. Ouatu, Alex. Lascarov-Moldoveanu, I. Gr. Oprişan.
Cum a decurs Adunarea…
– Desfăşurarea programului adunării din Bucureşti –
- Mulţimea întreagă a ostaşilor intonează cântarea „Apărătoare Doamnă“
- Părintele I. Scriban rosteşte rugăciunea şi un cuvânt de deschidere.
- Din încredinţarea mitropolitului Nicolae al Ardealului, preotul Gh. Secaş salută adunarea, împărtăşindu-i în acelaşi timp binecuvântarea de la Sibiu.
- Fr. I. Gr. Oprişan citeşte mişcătoarea scrisoare a Părintelui Iosif Trifa. A fost un moment înălţător; toate inimile au fost mişcate şi lacrimile s-au vărsat din ochii tuturor.
- Vorbeşte părintele protopop A. Nistor de la Sf. Gheorghe, arătând cum ţara noastră poate fi asemănată cu un slăbănog ce are adâncă trebuinţă de un Samarinean.
- I. Gr. Oprişan, cuvântare.
- Pr. Ghe. Secaş, cuvântare.
- Ing. E. Popescu (Galaţi) cuvântare.
- Pr. V. Ouatu, cuvântare.
- Pr. St. Zidărescu, (Săruleşti), cuvântare.
- Gh. Munteanu (Hunedoara)
- A. Balaşcu (Sibiu)
- A. Ciocănescu (Prahova)
- Andronic Leon (Bucovina), vorbitor din popor
- Al. Lascarov-Moldovanu vorbeşte despre Pâinea credinţei, Apa vie, sarea răbdării şi despre mierea iubirii lui Iisus.
- Preotul V. Ouatu arată mai multe scrisori de salutare de la fraţii din Iaşi, Chişinău, de la preoţii C. Mercheş (Bucovina), Mârza A. Cristescu, de la sora preoteasă din Amara.
- Arh. I. Scriban, cuvânt de încheiere
- Pr. Bejenaru, preot al II–lea al parohiei Cărămidarii de Jos, ca gazdă, îşi arată mulţumirea şi bucuria.
La intervale potrivite s-au cântat din cântările Oastei şi s-au spus poezii din partea copilaşilor.
Adunarea Oastei Domnului în Capitala ţării
În ziua de Sfântul Ilie, Oastea şi-a dat al doilea examen mare al său la Bucureşti. Erau fraţi din 18 judeţe: Ilfov, Dâmboviţa, Buzău, Prahova, Sibiu, Ialomiţa, Hunedoara, Rădăuţi, Câmpu-Lung, Târnava Mare, Vâlcea Braşov, Iaşi, Trei Scaune, Muscel, Argeş, Bacău, Orhei, Severin, în număr de peste una mie, s-au strâns în Capitala ţării. Adunarea de la Bucureşti a fost o puternică afirmare a ostăşiei noastre.
Miercuri seara, cercetaşii noştri aşteptau în gări oaspeţii scumpi. Cei dintâi care ne fac plăcuta surpriză sunt: preotul Secaş şi tânărul voluntar al lui Iisus, fratele Tit Trifa, fiul Părintelui Iosif.
Sunt cele dintâi rândunele de la leagănul ostăşiei care vestesc bucuria noastră cea mare de praznicul Proorocului Ilie.
Împreună cu câţiva fraţi de la Vâlcea şi din alte părţi, mergem de-a dreptul la adunarea secţiei centrale, unde dăm slavă Domnului.
Cei mai mulţi fraţi au venit cu maşinile. Sunt caravane întregi care ţintesc spre acelaşi punct de concentrare: inima ţării.
Dar în noaptea de călătorie, noaptea dinspre Sfântul Ilie, a plouat. A plouat toată noaptea! Şi dimineaţa, până la ceasurile nouă.
Şi caravanele au mers prin noroi şi ploaie.
Cineva se trezeşte la toate străjile nopţii, deschide geamul să vadă cum e vremea. Afară plouă „cu găleata“. El cade în genunchi şi se roagă pentru mila cerului, pentru fraţi, pentru adunarea de mâine. Adoarme cu gândul, cu inima la fraţii care vin mereu pe drum. Şi iar deschide geamul. Dar afară plouă, plouă mereu. Vremea pune la încercare ostăşia noastră. Noi trebuie să fim ostaşi nu numai de vreme bună.
Cea dintâi caravană este a voluntarilor de la Sibiu!
Treizeci de fraţi, în frunte cu steagul, au intrat în tabăra duhovnicească a Capitalei în zorii zilei.
Câţiva fraţi, neîncăpând în maşină, au călătorit pe acoperiş, toată noaptea în ploaie!
Era o maşină cântătoare! O maşină aducătoare de slavă lui Dumnezeu. Pe vreme potrivnică, întocmai ca şi pe vreme bună.
O altă caravană, alcătuită din două maşini, este a fraţilor de la Rotari, în frunte cu eroicul luptător, pr. Gafton. Aici, eroismul fraţilor a întrecut orice aşteptare. Pe o ploaie cumplită, au venit de la douăzeci kilometri pe jos, până la maşină, spre a pleca (…) la Bucureşti.
Caravana fraţilor de la Pietroasele, în frunte cu neobositul luptător, pr. Nicolaie Serpoianul, a dat încă o dovadă de adevărată jertfă pentru ostăşia căreia slujeşte, venind la chemarea frăţească cu „dragostea cea dintâi“.
Apoi, caravana preaiubiţilor fraţi de la Telega, care niciodată n-au precupeţit ostenelile lor când a fost vorba de manevre duhovniceşti.
O jertfă cu totul deosebită a făcut gruparea Galaţi, în frunte cu fratele ing. E. Popescu, venind în număr impunător; şi gruparea din Bucovina.
Din grupările din jurul Capitalei, cele care au venit, covârşindu-ne cu dragostea lor, au fost: Săruleştii noştri dragi, cu o echipă numeroasă, în fruntea căreia a fost pr. Stelian Zidărescu şi sora noastră, împreună ostenitoare, Maria Brăiloiu; apoi gruparea numeroasă de la Orezeni.
Caravana Sibiului şi a împrejurimilor Capitalei au mers la Biserica «Sfânta Treime» – Ghencea, unde au slujit, în sobor, pr. Vasile Ouatu (preotul bisericii), împreună cu scumpii oaspeţi, pr. Aurel Nistor, Gh. Secaş şi Stelian Zidărescu.
A fost o slujbă dumnezeiască, pe care nu o vom uita niciodată. Predica pr. Secaş a fost o puternică trâmbiţă a Domnului.
Caravanele din Prahova, Buzău şi Galaţi au mers la biserica pr. Scriban, unde a slujit şi pr. N. Serpoianu şi a predicat pr. Gala Galaction.
O altă parte din fraţi au mers la biserica pr. Antipa.
Cel mai înălţător moment a fost acela, când patruzeci şi patru de fraţi au depus legământul ostăşiei în biserica nouă de la Ghencea, în faţa preoţilor noştri scumpi: V. Ouatu, Aurel Nistor, Gh. Secaş şi Stelian Zidărescu.
Când fratele Goran citeşte emoţionat legământul, toţi stau în jurul mesei cu mâna pe Sfintele Evanghelii şi Sfânta Cruce şi plâng de bucurie. Cuvântul de foc al pr. Vasile, străpunge inimile.
Când s-a isprăvit slujba legământului şi citirea lui, un ostaş tot mai strângea în mâna lui Sfânta Cruce de pe masă, nedespărţindu-se de dânsa nicidecum.
E cel mai tânăr dintre ostaşi: copilul Anastasie, copilul Oastei!
Cu desăvârşire impresionant este faptul că depune legământul preaiubitul nostru frate Goran, unul dintre puternicii cântăreţi ai Oastei. Dar nu numai el, ci el şi toată casa lui! Cinci suflete!
Mă uit în ochii tuturor acestor mărturisitori ai Domnului. Sclipesc în străfunduri boabe de mărgăritare! Fericită casă! Fericit moment!
Biserica Ghencea are înfăţişarea unui stup care roieşte.
Uşa ei, pare urdinişul veşniciei.
Bisericuţa veche, mică, apare lângă „catedrala Oastei“, care se ridică acum, ca o barcă faţă de un transatlantic.
Pe peretele corabiei mari se proiectează steagurile şi mulţimea fraţilor cu preoţi în frunte.
Biserica de zid este, înainte de toate, o biserică de suflete. Un roi sfânt în gura peşterii sacre!
Deşi până la amiază cerul este îmbrobodit cu velniţe de nori, ploaia a încetat de mult. Iar după prânz se arată soarele, ca o binecuvântare pentru adunarea noastră.
Dumnezeu este cu noi!
Din pricină că distanţa cea mai scurtă de la Ghencea până la Cărămidarii de Jos este de şase kilometri, manifestaţia noastră, pentru care am obţinut autorizaţie, nu s-a putut face decât un kilometru, de-a lungul parohiei pr. Vasile, pentru a fi din bună-vreme la adunare.
Fraţii merg încolonaţi, cântând cântările Oastei. Steagurile fâlfâie şi inimile tresaltă de bucurie. Apoi, câteva tramvaie se umplu cu aceşti călători care „tulbură“ creştinătatea de nume ce lucrează în această zi de sărbătoare!
O delegaţie, compusă din preotul Secaş, fratele Oprişan şi Lascarov-Moldovanu, a mers la părintele Scriban, spre a însoţi la adunare pe distinsul nostru îndrumător al adunării de azi.
Este o plăcere să păşească cineva în casa acestui harnic şi luminat bărbat al Bisericii noastre. Sute de reviste, şi cărţi, şi manuscrise stau cu ochii aţintiţi spre noi. Zeci de publicaţii cuprind scrisele, de la săptămână la săptămână, ale acestui strălucit vestitor, îndrumător şi apărător al Mişcării Oastei Domnului.
Sala Căminului Cultural de la Cărămidarii de Jos, una dintre cele mai mari săli ale Capitalei, este ticsită până la ultima galerie.
Când intră îndrumătorul nostru şi vede această mulţime evlavioasă, cu steaguri şi cu placarde, în frunte cu cincisprezece preoţi – bucuria îi umezeşte ochii.
După rugăciune şi cântarea „Apărătoare Doamnă“, cântată în picioare de toată adunarea, au urmat, timp de trei ceasuri, peste douăzeci şi cinci de puncte de program: vorbiri, recitări şi cântări, într-o atmosferă pe care, după spusa părintelui care ne-a găzduit, n-a cunoscut-o niciodată această sală.
Într-un entuziasm, pe care l-au întreţinut necontenit cuvintele de foc ale vorbitorilor, s-a fixat, în cetatea celor mai mulţi criticanţi ai noştri, acea atmosferă care face puterea Oastei – atmosfera de mărturisire curajoasă a Domnului.
Scrisoarea Părintelui Iosif a fost o mare binecuvântare pentru sufletul nostru, iar cuvintele tuturor fraţilor au fost o bună mărturie despre ceea ce face Duhul Sfânt, în Biserica Domnului, cu sufletele care de bună-voie se pun în slujba Lui. Serbarea de la Bucureşti a fost o afirmare ostăşească de cuviinţă şi de o puternică revărsare de daruri, încât a astupat gura criticanţilor.
Preotul Bejenaru, al doilea păstor al Bisericii, nu ne avea deloc la inimă, dar Duhul lui Dumnezeu a lucrat cu putere. Şi iată-l mărturisind, în cuvântul cu care s-a încheiat adunarea, că niciodată n-a fost mai cinstită sala căminului său, ca astăzi, în adunarea aceasta.
Pentru această bucurie, ni s-a pus la dispoziţie, pentru lucrarea Oastei, prin bunăvoinţa ambilor preoţi, sala de aici, pentru toate adunările noastre.
Slăvit să fie Domnul!
Rareori am întâlnit în drumurile noastre un mai harnic, mai smerit şi mai bun mărturisitor cu cuvântul şi cu fapta, decât părintele I. Gafton, de la Rotari.
L-am rugat să ia cuvântul în adunarea noastră.
Ne-a implorat să-i lăsăm bucuria de a fi numai ascultător în această zi mare!
Fără îndoială că predica cea mai puternică a fost venirea sa cu două caravane de fraţi, pe o vreme cu desăvârşire potrivnică, din locuri mai grele de urnit omul, decât oriunde.
Ochii noştri s-au întâlnit în înţelegerea jertfei şi a dragostei lor sfinte.
Telegrama către Părintele Iosif
Adunarea sărbătorească de concentrare a Oastei Domnului, din Capitală, trăind clipe de sacre bucurii pe «Carmelul» duhovnicesc – unde idoleştile întinări au fost arse pe rugul de foc al Cuvântului şi rugăciunii – şi hotărâri de viaţă cu Dumnezeu, izbucnite din inimile predate Lui, îţi trimite dor înaripat de revedere pe fronturile de luptă!
Preşedinte, Arhim. Scriban
Una dintre surorile martire este sora noastră Ana de la Ghencea.
Pr. Vasile ne spune: sora aceasta este un suflet total predat Domnului. Suferă pentru aceasta, suferă nespus de mult, suferă înjurături, bătăi, schingiuiri de la bărbatul ei – un gadarean al zilelor noastre. Întărâtat uneori şi de alţii, o bate în stradă, în casă, în fabrică – unde apucă. Iar ea tace, rabdă, răspunde cu blândeţe. Este o vrednică ostaşă a lui Iisus.
Şi până la urmă a câştigat, pentru Dumnezeu, toată casa ei.
În curtea bisericilor apare un grup ce venea cântând. Trei steaguri fâlfâiau în bătaia razelor de soare ce abia acum putură scăpa din nori. Toată noaptea plouase. Acum cerul s-a deschis pentru a rămânea deschis toată ziua, arătând iarăşi că Domnul este cu noi.
Am citit o tablă ce unul o avea în mână. Era scris: Oastea Domnului din Bucovina. Lângă el, am văzut un frate ce-mi era cunoscut. Era din Simeria – Ardeal. În grupul acesta erau amestecaţi fraţi din Bucovina cu fraţi din Ardeal. O soră din Bucureşti, necunoscută lor înainte, le era călăuză şi toţi cântau cu lacrimi în ochi. Aceeaşi dragoste sfântă îi unise şi îi călăuzise spre acelaşi ţel.
Ajung alte grupuri de fraţi. Pe buzele tuturor, aceeaşi întrebare; acelaşi răspuns la toţi: «Slavă Domnului, e mai bine, se va reîntoarce curând».
Toţi se înseninau şi se bucurau că Domnul a ascultat rugăciunile lor pentru însănătoşirea Părintelui Iosif.
Întâlnesc şi pe fratele Augustin Toma din Vecerd, veteran al Oastei, autorul duiosului cântec «O, ce dulce-i Domnul Sfânt!». Ostaş din vremurile când abia doi-trei erau în jurul Părintelui Iosif. Cu glas stins şi cu lacrimi în ochi mă întreabă şi el de sănătatea părintelui nostru. Venise să răspundă: «Prezent la datorie!».
Până la tramvaie, trebuia de parcurs un kilometru pe jos. Ostaşii, încolonaţi, cu steagurile în frunte, mergeau cântând.
Când, din zare, se observa numai capătul coloanei şi steagurile, privitorii întrebau: „Cine or fi?“ Unii ziceau: „Sunt cavalerii ordinului Mihai Viteazu“…
Când coloana se apropia mai tare ziceau: „Sunt moţii lui Iancu!“
Când se apropia şi mai tare: „Este o procesiune pentru ploaie, o mare înmormântare sau sunt nişte pocăiţi, etc…“
Când coloana le-a ajuns în drept, nedumerirea lor s-a transformat în mirare – nu erau ce crezură ei. Atunci, la întrebarea lor, (…) li se răspunde: „Sunt ostaşii Domnului!“.
Mai multe tramvaie au fost ocupate de ostaşi. Tramvaiul în care eram, aşişderea era ocupat în întregime de fraţi.
În tot parcursul drumului, tramvaiul răsuna de cântecele Oastei. Trecătorii întorceau capetele şi, întrebători, se uitau spre noi. Ca răspuns, un frate îi bombarda cu foile Oastei, împărţind astfel zeci de numere.
Să sperăm că în acest „bombardament“ de cântece şi „muniţii“, va fi fost rănit vreunul pentru Domnul, căci:
„Noi în loc de-njurături
cântăm imnuri din Scripturi
şi în loc de fapte rele
Domnului dăm toate cele“.
Ajungem la sala noastră. Totul se ocupă. Mulţi fraţi trebuie să stea în picioare. Încep cuvântările. Aceeaşi putere de propovăduire a Evangheliei. Aceeaşi inspiraţie de Sus, ca la Sibiu. Pare că şi mai mult. Puternicele chemări la Domnul erau atinse de imperceptibilele sunete ale muzicilor lumeşti de peste drum şi de chiuiturile, ca de «Sfântul Ilie», care te îndârjeau sufleteşte. Mai mult, îţi dădeau puteri mai multe contra răului.
Roteam privirile prin sală. Erau aceiaşi. În dreapta, în stânga, sus prin balcon, în tot locul – figuri blânde ce sorbeau cu sete cuvintele cuvântărilor. Erau aceiaşi care i-am văzut la Sibiu. Fraţii, ce nu-i mai văzusem, aveau aceeaşi privire blândă, aceeaşi smerenie tipărită pe faţă. Te simţeai într-o familie binecuvântată în care plutea duhul frăţietăţii şi, plin de bucurie, îmi ziceam: în tot locul sunt aceiaşi, aceiaşi.
Patru ore au durat cuvântările. Dar parcă a fost o clipită. Prin cântarea de mulţumire Tatălui de Sus, a sutelor de ostaşi, adunarea ia sfârşit.
În faţa căminului, ostaşii, pâlcuri-pâlcuri, pleacă spre vetrele lor. Iată, pleacă cele patru autobuze din judeţele Prahova şi Buzău. Iată pâlcuri, cu steaguri în frunte, se depărtează cântând. A mai rămas Sibiul. Le-a întârziat autobuzul. Să se răzbune – după cum îmi spunea fratele Goran la gară şi fraţii, la Sibiu – au mai tras un chef duhovnicesc, adunând la ei toată strada.
Despărţirile au fost înduioşătoare, alinate însă de speranţa unei noi revederi în Numele şi spre Slava Domnului.“
– Însemnare scrisă de Tit Trifa –
Scrisoarea Părintelui Iosif Trifa
– către adunarea Oastei de la Bucureşti –
Iubiţii mei fraţi!
De aici, din depărtare, vă trimit şi eu flacăra dragostei mele pentru „focul ce l-aţi aprins în Capitală“. În praznicul celui care a coborât, prin rugăciune, foc din Cer – Domnul să vă învrednicească şi pe voi de Focul cel din Cer, de Focul cel sfânt al Duhului Sfânt.
În praznicul celui pe care Domnul l-a răpit într-un car de foc şi l-a ridicat la Cer, Domnul să vă învrednicească şi pe voi, scumpii mei fraţi, de acele clipe de ridicare sufletească spre Cer. Aceste clipe se simţesc şi în adunările Oastei. Sunt clipe în care ardem pentru dragostea Domnului, pentru lucrul Lui, pentru iubirea aproapelui, căci „dragostea este jar de foc; flacără a Domnului“ (Cânt. Cânt. 8, 6). Noi, ostaşii Domnului, trebuie să fim mereu „răpiţi“ de „carul cel de foc“ al Duhului Sfânt.
Iubiţii mei fraţi! După strălucitele „examene“ de la Sibiu, azi, Oastea Domnului prestează un „examen“ nou. E cel dintâi „examen“ pe care Oastea Domnului îl dă în Capitala ţării. Ca şi la Sibiu, adunarea de la Bucureşti este şi ea un răspuns al Domnului despre ce este Oastea Lui. Se va simţi şi aici acel „ceva“, care grăieşte şi mărturiseşte cu tărie că Mişcarea aceasta nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu, şi cei ce se luptă împotriva ei se luptă împotriva lui Dumnezeu.
„Examenul“ de azi de la Bucureşti trebuia să vină. Şi, după el, va veni altul şi mai mare. Adunarea cea mare a Oastei, din praznicul Cincizecimii, nu e legată numai de Sibiu. Trebuie să o ducem în toate părţile ţării. Trebuie să o ducem îndeosebi în Capitala ţării. Dacă va fi în voia Domnului, adunarea cea mare, din anul viitor, se va ţinea în Capitală. Atunci va fi „examenul“ cel mare al Oastei! Atunci va trebui să ne strângem toată zestrea duhovnicească, toate puterile noastre sufleteşti, ca să arătăm ţării şi cârmuitorilor acestei ţări, ce a lucrat Domnul prin această Mişcare.
Înainte de a rosti cuvintele „Acum slobozeşte…“, mai am un singur dor: să văd curgând pe Calea Victoriei din Capitală, cohortele nesfârşite ale Oştirii Domnului. Să ne strângem la Bucureşti atâţia fraţi şi să ducem cu noi atâta credinţă, ca să se cutremure Capitala de vuietul cel Ceresc din Ziua Cincizecimii. Să ne strângem la Bucureşti o uriaşă tabără duhovnicească şi să ne aplecăm genunchii, rugându-ne cu lacrimi fierbinţi pentru mântuirea acestei mult încercate ţări şi a celor ce locuiesc într-însa.
Iubiţii mei fraţi! Slăvit să fie Domnul, Care ne-a învrednicit pe noi, nevrednicii, să pornim în ţara noastră războiul cel sfânt. În acest război, noi trebuie să cucerim ce avem de cucerit. Trebuie să cucerim şi capitala ţării.
Plămânii unei ţări, plămânii prin care răsuflă o ţară, sunt capitala ei. În aceşti plămâni, prin Oastea Domnului, trebuie să strecurăm şi noi aer proaspăt, aer curat. Şi trebuie să strecurăm, mai ales, sânge nou, sânge sănătos: Sângele cel Scump al Scumpului nostru Mântuitor. Când ţara va respira prin această răsuflare nouă, când prin venele ţării va curge acest sânge nou – atunci, şi numai atunci, va veni mântuirea ţării şi a poporului nostru.
Capitala ţării trebuie să fie şi o Capitală a Oastei. Şi, Slăvit să fie Domnul! – El a ridicat aici, în Capitală, stegari şi făclieri care vor putea duce mai departe, spre biruinţă, steagul Oastei şi luptele Domnului. În drumul Oastei spre Canaan, spre Ţara Făgăduinţei, mai curând ori mai târziu, eu mă voi stinge. Mă voi stinge în toiul luptelor. Dar voi adormi liniştit. Are cine să ducă mai departe solia şi luptele Domnului.
Iubiţii mei fraţi, strânşi azi din toate părţile ţării în Capitală! „Bucuraţi-vă în Domnul şi iarăşi zic, bucuraţi-vă!“ (Filipeni 4, 4). Faceţi să răsune Capitala de bucuriile noastre şi de cântările noastre cele duhovniceşti! Iar dacă cineva din lume v-ar întreba cu ce „scopuri politice“ v-aţi strâns la Bucureşti, voi să le răspundeţi: Ne-am strâns aici ca să-L aducem la cârma ţării pe Iisus Hristos şi Evanghelia Lui. Noi luptăm să-L aducem la cârma ţării pe Cel ce Singur poate mântui această mult încercată ţară: pe Iisus Mântuitorul. Azi e zi mare la Bucureşti! Fraţilor, surorilor, aduceţi-vă aminte şi de mine care zac aici departe, în ţară străină, singur, bolnav, mângâindu-mă cu mângâierea ce mi-a lăsat-o Domnul în necazuri:
Simţindu-mă singur,
să cânt singurel:
Mai lângă Domnul meu,
mai lângă El.
Vă rog, fraţilor, să vă rugaţi şi mai departe pentru slăbănogul Oastei. Să nu mă lipsiţi de ajutorul rugăciunilor voastre.
Îmbrăţişându-vă pe toţi cu sfânta dragoste în Domnul nostru cel Sfânt – am rămas.
Davos (Elveţia) – 15 iulie 1933
preot Iosif Trifa
Pentru cei care îmi cer „fotografie“...
De ani de zile mă îmblătesc unii cu rugarea să le trimit fotografia, iar alţii cu cererea să o dau la foaie.
Să mă ierte că nu le-am răspuns nimic. În Lumina Evangheliei este o singură „fotografie“ pe care trebuie să o privim şi admirăm: Iisus cel Răstignit pentru noi şi mântuirea noastră. Toţi ceilalţi trebuie să stăm jos, cu feţele aplecate la picioarele Crucii Sale. Prin El suntem ceea ce suntem. Toate „meritele“ noastre sunt darurile Lui.
Ce frumos a spus Sfântul Apostol Pavel acest lucru: „Departe de mine gândul de a mă lăuda cu altceva, decât cu Crucea Domnului nostru Iisus Hristos“ (Galateni 6, 14). „Nu mă voi lăuda decât întru slăbiciunile mele, căci puterea lui Hristos întru neputinţă se desăvârşeşte“ (II Cor. 12, 5-10).
Aceasta-i singura laudă personală pe care o îngăduie Evanghelia. Întru aceasta mă voi lăuda şi eu, spunând că sunt un vas mic şi slab pe care Domnul l-a ales spre slujba şi slujirea Lui. Eu, o fiinţă mică şi slabă, nu mă pot lăuda decât în „slăbiciunile mele“, iar dacă darul şi puterea lui Dumnezeu se arată tocmai în aceste slăbiciuni – a Lui este, şi Lui singur se cuvine toată slava şi lauda. Iar cel ce se laudă, spune Biblia, întru Domnul să se laude. Că nu cel ce se laudă pe sine este ales, ci acela pe care Domnul îl laudă (II Cor. 10, 17-18).
Totuşi, din ascultarea dorinţelor cititorilor, iată alături o fotografie a mea. Şi ţin însă să spun că nu e gata. De ani de zile lucrează la ea un „Pictor“ vestit şi totuşi nu e gata. E încă plină cu pete. Nu e gata din vina mea. Ceea ce „Pictorul“ lucrează, eu stric şi murdăresc.
De ani de zile lucrează Scumpul meu Mântuitor – Pictorul cel Ceresc – la chipul meu cel sufletesc, ca să-i dea „Chipul Celui ce l-a făcut“ (Col. 3, 10). Dar, vai, eu stric mereu – prin păcatele mele – ceea ce lucrează Pictorul cel Ceresc. Portretul nu va fi gata până în clipa ce va cădea lutul de pe mine. „Acum purtăm chip de lut, atunci vom purta chip ceresc“ (I Cor. 15, 49).
După fotografia de alături am fost de trei ori la fotograf. Spunea că nu e gata; trebuie să mai stea în „odaia cea întunecoasă“.
– Cum, am întrebat eu, ce înseamnă odaia cea întunecoasă?
– Păi, domnule părinte, mi-a răspuns fotograful, fotografiile se lucrează într-o odaie întunecoasă, unde trebuie să stea câteva zile; aşa-i legea lor.
Atunci mi-am zis în mine: Iată, aşa se lucrează şi chipul nostru cel sufletesc. Pentru lucrarea, curăţirea, şi desăvârşirea fotografiei noastre cele sufleteşti, Domnul ne cheamă în „noaptea“ încercărilor şi a suferinţelor. Pe mine de patru ori m-a chemat în „noaptea“ aceasta. Şi poate că mă va mai chema. Fie! Eu sunt gata, Slăvite Doamne. Fă Tu, Doamne, tot ce ştii şi tot ce va trebui, până ce „Chipul Tău cel Răstignit va lua chip întru mine“ (Gal. 4, 19). Şi se va imprima pe veci în sufletul meu.
Tatăl Ceresc „ne-a hotărât să fim asemeni Chipului Fiului Său“ (Rom. 8, 29). Ajută-ne, Scumpul nostru Mântuitor, să putem atinge această desăvârşire!
din „PROFETUL VREMILOR NOASTRE”, vol. 1
ALBUM DE ÎNSEMNĂRI ŞI DOCUMENTE
despre viaţa şi opera Părintelui IOSIF TRIFA
Culegere şi prezentare: Moise Velescu
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 1998
