„Îndrăzniţi, Eu am biruit” (In 16, 33).
Viaţa noastră pe pământ este o luptă neîntreruptă; avem de luptat cu un vrăjmaş neînduplecat. Bătrânul şarpe în Eden a început lupta cu cei doi oameni, făpturile minunate ale lui Dumnezeu, pe care le făcuse mai presus de toate făpturile şi care purtau chipul şi asemănarea Lui. De aceea şarpele, ca să strice planul şi bucuria lui Dumnezeu, a şi început îndată lupta cu aceste făpturi minunate, ca să-L întristeze pe Dumnezeu şi să-l nefericească pe bietul om. Şi primul atac l-a făcut cu Eva, făptura mai slabă; punând întâi îndoiala: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat?”. Şi după aceea minciuna: „Nu veţi muri!”. Şi pe urmă mândria: „Veţi fi ca Dumnezeu!”. Şi în felul acesta, biata făptură a fost biruită de şarpe. Iadul râde, cerul se înfioară! O, sărmană Evă, de ce nu l-ai întrebat pe soţul tău când şoapta străină ţi-a dat bineţe? O, unde erai tu? De ce erai singură în primejdia acestei lupte cu şarpele ispititor? Eva – singură.
O, fraţii mei tineri! Dumnezeu v-a dat o soţie care să fie cu voi, să vă însoţească întotdeauna. Nu le lăsaţi singure niciodată, căci şarpele pândeşte momentul să afle soţia singură şi să încaiere lupta cu ea, s-o biruie. Şi câte Eve n‑au căzut de-atunci în laţul întins de şarpe în momentul când au fost singure…
O, Adame, oare tu ce făceai când soţia ta stătea de vorbă cu şarpele? Dumnezeu ţi-a dat-o să fie lângă inima ta, dar atunci nu era aşa. Ea trebuia să fie cu tine la rugăciune, cu tine la meditaţie, cu tine la muncă, cu tine la veghere, cu tine la bucurie, cu tine la durere.
Să n-o laşi singură, căci singură e slabă, e biruită şi cade, cum a şi fost. Şi după aceea, ce uşor i-a fost şarpelui să-l biruie şi pe Adam! Acum o avea pe Eva de partea lui. Avea unealta cea mai aproape de inima lui Adam. Acum nici nu mai trebuia să lupte cu el, că Eva, după ce a fost biruită şi pusă în slujba lui, a făcut ea slujba pentru căderea soţului ei. Când ea i-a dat mărul, el nu a mai stat pe gând, ci l-a luat îndată. Ce să mai întrebe el pe Dumnezeu?
Şi aşa au fost biruiţi cei dintâi oameni. Iadul se bucură. Edenul se înfioară. Cerul plânge. Peste faţa fericită a raiului se coboară zbuciumul durerii de doliu că şi-a pierdut copilul iubit în lupta cu şarpele care l-a biruit.
Atunci s-a făcut în cer un sfat, după ce locul lui Adam a rămas gol în rai, cum rămâne gol leagănul unui copil înmormântat, singurul la mama sa, care şi ea, îndurerată, nu se mai poate împăca cu pierderea odorului drag. Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt, Sfânta Treime, a zis: „Cum să Ne salvăm fiul pierdut în lupta cu şarpele vrăjmaş, care Ni l-a răpus şi Ni l-a biruit?” Atunci s-a luat hotărârea să vină Fiul în lupta cu şarpele şi, după ce-i va zdrobi capul, să-i ia prada din gheare şi să-i aducă înapoi la viaţă pe cei morţi în păcate. Şi când a sosit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să-i răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea (Gal 4, 4-5).
Cerul începe să se însenineze. Iadul se cutremură. Îngerii vin să aducă păstorilor vestea dulce a izbăvirii. Şarpele se duce la Irod şi vrea să înceapă lupta cu al doilea Adam, Care-l va zdrobi şi-l va birui. Vine la Irod – unealtă mai puternică decât Eva cea dintâi, biruită – cu gelozia, cu ura: „Vezi, Iroade, ce ai făcut! Împărăţia ta, scaunul tău, titlul tău sunt în mare primejdie! (Mincinosul nu zice: „împărăţia mea”, ci „a ta”). S-a născut un Împărat! Vezi unde şi cum, până nu-i târziu. Caută să lichidezi cu El”.
Iar Irod se dă îndată în mâna diavolului şi începe lupta împotriva lui Dumnezeu. Şi, folosind toate metodele, caută să lupte, să nimicească şi să-L biruie pe Dumnezeu, Care vine să salveze făptura căzută în lupta cu şarpele. În ura lui înverşunată, se foloseşte de puterea pe care o aveau soldaţii cu săbii, dar nu numai de atât. Se foloseşte de sinceritatea magilor, de la care află vremea Naşterii. Se foloseşte de oamenii legii şi ai religiei, pe care îi aduce şi de la care află locul unde era [profeţit] să Se nască noul Împărat.
O, fraţii mei sinceri, cutremuraţi-vă aici, căci diavolul ştie să se folosească şi de sinceritatea noastră ca să biruie în planurile lui. Voi nu ştiţi ce-i viclenia lui. Nu spuneţi taina Lui vrăjmaşilor Lui. O, fraţii mei dragi, care citiţi Scripturile, să ne cutremurăm la gândul că Irod s-a folosit de ei cu Scripturile. Ei nu aveau şi Duhul Care era autorul Scripturilor; căci dacă aveau Duhul, i-ar fi spus: „Iroade, fii liniştit! Acest Împărat nu vine să-ţi ia împărăţia ta. Împărăţia Lui nu‑i din lumea asta. El vine cu pace, pentru pace, să aducă Anul de îndurare şi vremuri de înviorare. El are de luptat cu bătrânul şarpe din Eden, care i-a nefericit pe cei dintâi oameni, biruiţi de el prin minciuna de care s-a folosit, căutând să ucidă şi să nefericească întreaga lume, toată omenirea. Hristos vine să readucă iarăşi fericirea pierdută atunci. Fii pe pace, şi aşa eşti bătrân. Câtă vreme vrei să trăieşti? Până ce va creşte acest Copil – chiar dacă ţi-L închipui – El e Copil şi până peste treizeci de ani nu poate să-ţi ia împărăţia. Unde vei fi tu atunci? Aşadar, fii liniştit!”
Dar ei nu cunoşteau acest lucru, ca bătrânul Simeon, care avea Duhul Sfânt şi trăia în post şi rugăciune, în frica lui Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israel. Să ne cutremurăm atunci că şi cei cu Scripturile se pierd pe veci, dacă nu sunt oameni duhovniceşti şi nu umblă în ascultare şi sfinţenie. Cu toate metodele lui, Irod şi şarpele au fost biruiţi. Iisus avea numai nevinovăţie şi două suflete care-L creşteau. Hristos a biruit! Cerul se bucură. Iadul se cutremură.
din vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de la Săucani – 1981
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – vol. 1
