„Civilizaţia materială, singură, nu e cu nimic mai presus ca un grajd sistematic pentru vite bine hrănite şi ţesălate, dar nici pe departe nu e o orânduire în care să aibă un loc şi sufletul.” ( Vasile Pârvan )

„Suntem datori să ridicăm în Capitala tuturor Românilor… Biserica Mântuirii Neamului ca simbol al unităţii sufleteşti a întregului neam.” ( Regele Ferdinand, 10 mai 1920)

În faţa acestor gânduri, de ceva vreme, caut răspuns la o întrebare. De ce oare nu am fost în stare să realizăm un ideal, de peste un secol, al poporului nostru – construirea „simbolului unităţii sufleteşti a neamului” – o Catedrală Patriarhală.

Îndrăznesc să cred că datorăm aceasta faptului că nu ne cunoaştem istoria, dar şi din cauza perioadei de întuneric pe care am traversat-o. Iar astăzi, după 1990, în numele democraţiei şi ale unor valori greşit înţelese, nu reuşim să descifrăm mesajul unui ideal de peste o sută de ani. Auzim voci ale unor domni, pretinşi cunoscători şi apărători ai conştiinţei şi legii, din păcate puternic mediatizaţi care se opun (oare de ce?) oricăror paşi concreţi în realizarea Catedralei, contestând orice amplasament şi proiect. Citește în continuare>>