Osteneala mântuirii niciodată n-o-nceta: – cum e zelul muncii sfinte, nu-i nimic a Te-ajuta! Lacrimile rugăciunii nu ţi le usca nicicând, – nu.

În zadar se mai grăbeşte cel ce pleacă prea târziu, alergarea lui sfârşeşte cu un strigăt în pustiu. Pentru mântuirea ta, nu mai.

Ştii tu ce mare har ţi-arată Hristos chemându-te la El? – Cu slava cea mai preacurată te poţi încununa astfel! Ştii tu ce-amar.

Chinul pocăinţei tale fie-atât de zbuciumat cât să nu fi-avut mai tare nici vreo poftă spre păcat. Căci dacă tu n-ai spre Domnul.

Am cu păcatul un război ne-nduplecat şi sângeros şi, până-n Ziua mea de-Apoi, lupt între el şi-ntre Hristos. Când rădăcina vechii firi strecoară.

Numai dacă arzi puternic de iubirea lui Hristos, îţi va fi cuvântul dulce şi înalt, şi luminos. Numai dacă arzi puternic de durerea.

O daltă e Cuvântul, iar inima-i o stâncă, de mii de ori loveşte şi tot nu cade încă; – ci numa-nţelepciunea iubirii e.

O, gândurile mele nălţate spre Iisus în clipele de taină şi-n stările de Sus, În ceasul morţii mele veniţi spre mine  roi  să.

Slavă Ţie, Turn Puternic de-adăpost şi de scăpare, Cetăţuie nestrăpunsă, Zid slăvit de apărare, Braţ nebiruit ce dărui mântuire pe vecie; din tot.