Am fost o harfă plângătoare,
sortită-n faptul unei seri,
pe-a mele strune simţitoare,
să plâng a dragostei dureri.
Cu mâna-i, soarta mea pribeagă
de-un spin uscat m-a atârnat,
să-mi fie zbucium viaţa-ntreagă
şi-n plâns să-mi fie-al meu cântat.
…Era o dulce primăvară
şi vântu-n frunze adia
atunci când eu întâia oară
am început cântarea mea.
În razele de dulce soare
şi-n caldele-adieri de vânt,
iubirea lumii trecătoare
am început voios s-o cânt.
Pe fragedele mele strune,
nestăpânitele porniri
sălbatic au pornit să-şi sune
cântarea tristei lor iubiri…
Era pe-atuncea altă viaţă
şi-ai tinereţii alţi fiori,
iar spinii lor ce azi mă-ngheaţă
erau amăgitoare flori.
Dar după-acele clipe „bune“,
lungi vremuri grele au venit
şi-nvârtejirile nebune
de ramuri goale m-au izbit.
Şi-a mele strune descordate
în întunericul târziu
cu note triste şi ciudate
sunau a jale şi-a pustiu.
Atunci, în viscole de iarnă,
cu spinii aspru căpătâi,
pe-a mele corzi, a prins s-aştearnă
durerea, psalmul ei dintâi.
TRAIAN DORZ din ”Cântări Uitate”, ediţia a II-a
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2014
