Două vieţi, cu drumuri alte.Doi flăcăi. Doi fraţi.Abel – tot pe piscuri nalte,Cain – fără să tresalteLa vreun dor mai sfânt, încalte,Fără, peste.

Câteodată amintirea-i bunăŞi te scaldă-n liniştite ape;Altădată-i rea ca o furtunăCare-ncearcă sufletul să-ţi sape. Nu mai vezi nici Rai, nici Pomul Vieţii.Au rămas.

Lângă poartaRaiului,Om, cu soartaScaiului. Lângă apaDomnului, Om, în groapaSomnului. Lângă visulStelelor,Om, cu scrisulRelelor. Lângă loculDragostei,Om, în foculPacostei. Lângă pomulPlângerii,Omul, omulStângerii… Pietre de aducere.

„El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi“ (Apoc. 21, 4). Am trecut examenul cu bine.S-a sfârşit.

„…la venirea Lui să nu rămânem de ruşine şi depărtaţi de El“ (I Ioan 2, 28). Curând, curând (o, cine ştieSă-ntrezărească viitorul?)În slava.

Mi-ai spus „Vino“, odată, în viaţă…Pe-atunci umblam prin hăţişuri şi ceaţă,Cu ochii bolnavi, căutândHimere ce-n lume se vând… Mi-ai spus „Vino“, cu-ndemnul Iubirii.