,,Luati jugul Meu asupra voastră
şi învățați de la Mine, căci Eu
sunt blând și smerit cu inima și veți
găsi odihnă pentru sufletele voastre.
Căci jugul Meu este bun
şi sarcina Mea este ușoară”.
(Matei 11, 29-30)
Când prima dată paşii noştri ne-au adus în lucrarea Oastei Domnului, cât de frumos am găsit aici aşezate sfintele rînduieli ale unei adevărate trăiri în Hristos! Și ce mult am putut noi învăța din ele, pentru că cel ce ni le lăsase – părintele Iosif Trifa le urmase el însuși mai întîi, întocmai, arătându-ne că de dragul Domnului Iisus poți primi jugul Său și poți considera ca un har ceresc purtarea acestuia.
Dar pentru a descoperi acest sfânt adevăr, Domnul îl trecuse mai întâi prin şcoala suferințelor Lui, în care ucenicul din Țara Moților se arătase atât de ascultător și unde învăţase dureroasa lecție a renunțării la tot ce i s-ar mai fi putut cuveni în viața aceasta, ca oricărui alt slujitor al Altarului.
Iar nouă, tuturor celor ce ne-am înrolat de bunăvoie în această oștire sfântă, ne-a lăsat drept testament ceea ce moştenise şi el de la Mântuitorul său pilda ascultării, blândeții, supunerii, smereniei, iubirij de vrăjmași și a jertfirii până la capăt pentru cauza mântuirii.
Și ceea ce a înțeles el, ca păstor, prin cauza lui Hristos, a fost și a rămas până azi: aducerea poporului nostru sub Crucea lui Iisus cel Răstignit şi păstrarea lui în această stare cerească. Aceasta pentru că orice om, odată ajuns aici, se descoperă cu adevărat cât este de păcătos. Și văzând Plata ce s-a cerut pentru vina lui, și îngrozindu-se, începe hotărât viața sa cu Hristos, prin naşterea din nou (pocăința) – singura poartă prin care se poate intra în împărăția lui Dumnezeu.
Astfel am primit noi învățătura mântuitoare și așa ne-a rămat ea până azi.
Numai că, acum, când Cuvântul Sfânt poate fi strigat de pe acoperişuri și oricine îl poate rosti fără teamă că va mai pătimi pentru asta, s-au ridicat în Lucrarea Domnului unii care caută să ne propovăduiască un altfel de Hristos decât Acela pe care ni L-au vestit sfinții înaintași.
Ce bine e că Hristos poate fi mărturisit astăzi liber!
Dar ce dureros că de multe ori, învățătura Lui este parafrazată și potrivită după chipul şi poftele creştinilor „moderni” ai veacului nostru! Astfel, chipul Mântuitorului nu mai poartă spini, umărul Său nu mai duce Crucea, iar umblarea cu El nu mai pretinde lepădarea de sine. În acest fel lucrarea Domnului se umple cu tot soiul de creştini” care n-au nimic, – și nici nu vor să aibă-, cu jugul lui Hristos, cu Crucea lui. Oamenii aceștia dau dovadă că n-au intrat în Odaia Mirelui pe usa cea strâmtă a naşterii din nou, unde ar fi primit veşmântul sfânt al smereniei, ci pe poarta largă, deschisă celor ce vor să treacă oricum, cu întreg bagajul firii celei vechi. Și tocmai de aceea, glasul lor răsună pe uliţi sfidător, neasemuindu-se prin nimic cu glasul Blîndului Păstor, Cel smerit cu inima.
Avem astăzi atâtea ocazii nefericite când trebuie să ascultăm învățături pretins evanghelice” prin care se asigură ascultătorilor intrarea necondiționată în Împărăția Cerurilor, o intrare atât de slobodă, că nu ți se mai cere absolut nimic să mai faci, întrucât Domnul Iisus a făcut totul. E adevărat că oricât am face, noi nu ne putem niciodată achita de marele preț ce s-a dat pentru mântuirea noastră, rămânând de-a pururi niște ,,robi netrebnici”, dar partea aceea din ,,datorie” pe care, cu slabele noastre puteri, a putem aduce, trebuie zilnic să ne luptăm s-o achităm, pentru a fi și noi „dimpreună lucrători cu Dumnezeu…”.
Iată de ce, astăzi, mai mult ca oricând, ni se cere să ne oprim cu luare aminte la această răscruce şi să alegem bine cui vrem să slujim:
- lui Dumnezeu, prin Hristosul Său însângerat, lovit, disprețuit și sărac de bunăvoie, dar supus, blând și smerit, sau
- lui Mamona, prin trimișii săi puternici, ambițioși, trufași și lacomi şi, tocmai de aceea, nesupuși și neascultători.
Şi, cum vom alege acum, așa vom fi pe veci.
Tineri dragi din lucrarea lui Dumnezeu, primejdia de a alege ce este usor ne pândește cel mai mult pe noi, pentru că experința noastră este prea fragilă în lucrarea mântuirii şi pentru că unora le place mai mult ceea ce poartă aura noutății decât cea a Adevărului verificat de experiență și de istorie.
Să urmărim sfințenia și să ne strângem tot mai mult rândurile în jurul Crucii Domnului Iisus. Doar lângă rănile Lui sfințitoare nu mai suntem în primejdie.
Să ne apropiem apoi cu încredere și să ascultăm, cu certitudinea că nu vom greși, de cei ce au suferit ani grei lângă Hristos, dovedindu-se staornici în toate încercările la care au fost supuși și rămânând tari în credinţa care au primit-o de la început.
Să-i căutăm și să-i întrebăm de cărările bătătorite de Adevăr și să ne deprindem să umblăm pe ele (Ieremia 6, 16). Să luăm pe umerii noștri tineri din povara crucii lor și să primim pe grumajii noștri, încă din anii tinereții, din povara jugului lor (Plângerile lui Ieremia 3, 27).
Mai târziu vom constata fericiți că n-am greșit.
Să luptăm împotriva tendințelor lumești ale firii vechi, întâi în viața noastră apoi în aceea a celor pe care într-adevăr îi iubim. Întreaga noastră viață de credință este doar o necontenită luptă, nu o vinovată trândăvie.
Să începem a fi pentru cei de lângă noi: sare, lumină și aluat nou care să schimbe radical înfățișarea jalnică a tot ceea ce se pierde astăzi din lipsa de tărie a modelelor sfinte.
Am alergat atâția ani după o învățătură prea ușoară, prea comodă, după nişte cuvântări pe cât de iscusite, pe atât de reci, după promisiuni care ne-au furat pacea cu Dumnezeu. Şi iată-ne azi goi și uscaţi, fără nici un pic de vlagă sufletească, aşteptând zadarnic o renaştere spirituală şi morală, de undeva de peste mări și țări, tocmai de la niște oameni care ei înşişi şi-au pierdut de multă vreme echilibrul, îndepărtându-se de Iisus Hristos cel Răstignit și de Evanghelia Lui…
Aştept ca pe un balsam îndemnul la acea pocăință aspră fără compromisuri cu păcatul, care să ne smulgă distracțiile religioase cu „prea mult râs şi cântec, dar lacrimi prea puține”, când mor atâția lângă noi și nu-i cine să li-L arate pe Hristos.
E vremea să sunăm din trâmbiță ca să ne audă toți chemarea la lupta contra păcatului, chemare care ne-a hotărât pentru Hristos, fermecându-ne până într-atât încât nu ne-a mai putut amăgi nici un alt glas ca să ni-L fure pe Iisus Cel răstignit. Să nu ni se pară că am rămas singuri! Sunt mulți cei care ne-au auzit durerea. Ei ne așteaptă să strigăm întocmai ca părintele losif: Înapoi la Hristos, fraților! Înapoi la viața primilor creştini ! Înapoi la dragostea dintâi! Înapoi la purtarea armăturii unui ostaş adevărat!” (Efeseni 6, 13–17).
Astfel ne vom lepăda fericiți toate zorzoanele stridente ale purtării uşuratice prin care, de atâta vreme, ne-am făcut robi vicleanului nostru vrăjmaş şi slugii sale prea supuse; firea noastră cea veche. Și ne vom înjuga supuşi la adevărata umblare cu Hristos,
Slăvit să fie Domnul !
Costel BĂLAN
Almanah „Iisus Biruitorul„, anul 1993, pag 78-79
