Vă cunoaşte, lacrimi sfinte,frânta inimă ce plângeîn adâncul miez de noapte,către cer ’nălţând fierbinteglas ce suspinând se stângepentru alţii când, în şoapte,cere: „Milă.

O, Iisuse,Domnul Slavei şi-Mpăratul nostru mare,înălţatu-Ţi-ai Tu iarăşi dreapta Ta biruitoareşi din faţa Ta, cu frică, risipitu-s-au duşmanii,au fugit în întuneric toate slugile.

Mi-ai cântat cu glas de lacrimi, legănându-mă alene,alinându-mi cu-al tău cântec lacrima ivită-n gene. Şi mi-ai plâns înfiorată cântecele duioşiei,de-ai trezit în al.

Doamne, cât de-ndepărtată-i omenirea azi de Tine!…De păcat şi necredinţă toate inimile-s pline.Fărdelegea se răsfaţă şi-n bordeie, şi-n palate,geme, plin cu vârf, pământul.

Doamne Sfinte, Domn Puternic,Tatăl păcii şi-al iubirii,toate Ţie se închină în cuprinsu-ntreg al Firii,toate-n faţa Ta se-apleacă – şi-n tăcerea-nfiorată,Te adoră,Te ascultăşi Te.

Demult, din frageda pruncie,dureri adânci m-au încercat…Prea multe-au fost numai urgieşi prea puţine, bucurie,prea rar de tot eu am cântat,– din frageda copilărie,prea.