30 decembrie – Psalmul 149, v. 6: Laudele… şi sabia
După ce a trecut prin toate încercările unei vieţi îndelungate de credincioşie faţă de Dumnezeu, iată, în sfârşit, că a venit o vreme.
După ce a trecut prin toate încercările unei vieţi îndelungate de credincioşie faţă de Dumnezeu, iată, în sfârşit, că a venit o vreme.
Ce potrivită este în adunarea credincioşilor cântarea în comun! Dacă «toată suflarea» trebuie să laude pe Domnul (Ps. 150, 6), într-adevăr nicăieri şi.
Istoria pământească a omenirii, deşi este atât de scurtă, că încape în câteva zeci de pagini şi în câteva mii de ani, este.
Dar locurile înalte, dacă gustă lumina cea mai curată şi stările cele mai fericite, hotarele cele mai largi şi cunoaşterea cea mai adâncă,.
Puţini oameni privesc spre cer în timpul când se găsesc pe înălţimi; cei mai mulţi privesc în jos. De la marile înălţimi omul.
Neamul nostru ar trebui să aibă faţă de Dumnezeu aşa o credinţă nezdruncinată şi aşa o dragoste fierbinte cum să nu mai fi.
Dacă n-ar păzi Dumnezeu viaţa noastră, ea în fiecare clipă ne-ar putea fi nimicită! Atât de slabă este viaţa noastră şi atât de.
În legenda Mănăstirii Curtea de Argeş se spune că tot ce zidea meşterul ziua, noaptea se surpa. Dar când a îngropat în zidire.
Pe măsură ce sufletul credincios pătrunde în cunoaşterea lui Dumnezeu şi se adânceşte în pătrunderea lucrării Sale tainice, pe măsura aceasta el descoperă.
Împlinirea legământului făcut lui Dumnezeu este o datorie care nu se sfârşeşte decât o dată cu viaţa. Este o datorie sfântă care trebuie.